3 mai 2020 - admin
Vulpiţa cea zgârcită şi rea – Autor: Radu Maria, clasa a VI a A, Liceul Teoretic „Constantin Noica”, Sibiu
Trăia odată, într-o pădure, o vulpiţă zgârcită şi rea.
De ce era zgârcită şi rea? Pentru că niciodată nu ajuta pe nimeni şi râdea de orice greşeală a tuturor. Cât era ziua de lungă, prindea peştele din balta pădurii şi fura găini din gospodăriile sătenilor de la marginea satului. Se strecura apoi, pe nesimţite, în vizuina ei şi mânca totul singură.
Odată, ursuleţul Martinică a venit la vulpiţa cea rea, rugând-o să-l ajute să-şi ducă în bârlog câteva lemne şi o măsuţă pe care să-şi scrie şi el lecţiile.
Vulpiţa cea şireată s-a scuzat pe loc:
– Sunt tare ocupată, ursuleţule! Du-te şi caută pe altcineva!
Altă dată, a sosit prin preajmă un iepuraş, s-o roage să-l ajute să-şi construiască o săniuţă pentru
iarna care va sosi curând.
– Ce-mi dai, fricosule, pentru ajutor, întrebă ea cu o voce mieroasă?
– Te voi lăsa şi pe tine să te dai cu sania mea pe derdeluşul de la poalele muntelui!
– Pleacă! N-am timp de săniuţa ta! l-a certat vulpiţa cea rea, iar în gândul ei şi-a zis:
„Ce nătăfleţ! Crede că muncesc degeaba! Aşa….răsplată, nu merită nicio strădanie!”
Tocmai atunci, a trecut pe acolo mai marele câine-judecător, care, auzind-o cum vorbeşte, a
privit-o cu mustrare şi i-a zis:
– Nu faci bine ce faci! De aceea îţi spun animalele pădurii „vulpiţa cea zgârcită şi rea”.
Cinstit este să-ţi ajuţi vecinii de bârlog!
Vupliţa făcu o plecăciune adâncă, apoi începu un scurt discurs, cu o voce mieroasă:
– Aveţi perfectă dreptate, domnule judecător, dar prietenii care nu te răsplătesc pentru ajutorul ce îl dai, nu sunt adevăraţi prieteni!
După un timp, vulpiţa a avut şi ea nevoie de ajutor: s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut ieşi din vizuina ei. Iepuraşul a căutat-o prin pădure împreună cu ursuleţul, dar n-au dat de ea. După două zile, vulpiţa cea zgârcită şi rea abia reuşi să se târâie afară din vizuină, fiind foarte slăbită şi înfometată.
Animalele din jur, cum au zărit-o, i-au sărit în ajutor, fiecare cu ce doctorii avea. Bursucul i-a adus chiar o alifie cu care să-şi frece perniţele de pe lăbuţe, pe care şi le rănise în gardul unei case din sat, la ultima aventură intitulată „La taifas cu găinile”. Iepuraşul şi ursuleţul au îngrijit-o cu dragoste până s-a însănătoşit: îi aduceau de mâncare, îi citeau, îi cântau şi o învăţau fel de fel de lucruri folositoare.
Vizitând-o şi câinele-judecător, o întrebă:
– Ei, vulpiţo, cum îi vei răsplăti pe cei care te-au ajutat la nevoie şi te-au salvat din mâinile
bolii necruţătoare?
Vulpiţa, ruşinată, începu să plângă. Dar câinele -judecător o privi cu îndoială, deoarece o ştia cât e de prefăcută . „Oare erau lacrimi adevărate?” gândi el?
– Noi n-avem nevoie de răsplată! spuse ursuleţul.
– Răsplata noastră cea mai mare este să o ştim pe vulpiţă veselă şi sănătoasă! adaugă iepuraşul.
Auzind acestea, vulpiţa le răspunse:
– Vă mulţumesc tuturor şi vă sunt recunoscătoare că m-aţi învăţat ce înseamnă prietenia. Am
aflat că prietenii adevăraţi sunt cei care te ajută la nevoie, fără să aştepte o răsplată şi împart cu tine bucuriile, dar şi necazurile.
De atunci, cei trei prieteni, vulpiţa cea roşcată, ursuleţul cel dolofan şi iepuraşul cenuşiu au rămas nedespărţiţi. Când au devenit mari, animale în toată firea, celelalte vieţuitoare ale pădurii îi vedeau de multe ori în pădure, fie mâncând împreună, fie tăvălindu-se prin zăpadă.