28 martie 2020 - admin
Neguțătorul de zâmbete – Autor: Maria Ciucu, clasa a III-a A, Școala Gimnazială “I.L. Caragiale” Sibiu
A fost odată ca niciodată. A fost un câmp colorat. Iarba și florile erau pline de culoare și de vietăți minuscule care mișunau peste tot în căutare de hrană.
Peste câmp lucea un soare luminos care binecuvânta orice vietate, dar care nu putea atinge satul din mijlocul minunatului câmp, Satul Culorilor.
În ciuda numelui, acest sat nu era deloc colorat. Ba chiar era gri, cu oameni triști și cu roade puține. Satul acesta chiar nu-si merita numele lui atât de vesel.
Dar, iată că într-o zi, una tristă și posomorâtă ca toate celelalte, veni în Satul Culorilor un neguțător. Acesta avea o micută căruță pe care o căra singur, care era plină cu mici cufere din lemn decorate cu elemente din argint, cu câte o piatră prețioasă în vârf, fiecare cufăr având culoarea pietrei prețioase.
Cu toții se adunară în jurul neguțătorului cu păr negru și ochii albaștri. Atunci își făcu loc prin mulțime bătrânul satului, cu barba lungă până la pământ și o robă ponosită. Singurul lucru colorat la el era, ca și la toți locuitorii satului, ochii cei verzi și înțelepți ai bătrânului care zise:
– Cu ce folos ne vizitezi, neguțătorule? Nu vezi ca suntem un sat trist? Nu e un loc bun de vândut aici, în Satul Culorilor.
– De aceea am venit, zâmbi neguțătorul și alese din mica sa căruță un cufăr decorat cu o piatră prețioasă verde, aidoma ochilor bătrânului.
Îi întinse cufărul bătrânului si rosti:
– Deschide-l!
Înțeleptul deschise nedumerit cufărul. Înăuntru, pe o pernuță de catifea se afla o batistă brodată cu flori turcoaz, albă ca laptele. Bătrânul o ridică și începu să prindă culoare, șoptind:
– Exact ca a bunicii…
Toată lumea aplaudă și se îmbulzi în jurul neguțătorului. Neguțătorul oferea fiecăruia dintre ei un cufăr ce conținea un obiect care îi făcea să prindă culoare.
Și atunci satul începu să-și merite numele. Neguțătorul dădea cufere tuturor și parcă nu se mai terminau. Toate casele deveniră colorate, animalele gata de joacă și roadele bogate.
Atunci o fetiță cu părul blond și ochii albaștri, care încă nu își deschisese cufărul, veni lângă neguțător și îi zise:
– Cufărul tău unde este?
Neguțătorul zâmbi din nou și îi răspunse:
– Eu nu am nevoie. Am toate bogățiile în inimă. Și tu la fel. Cufărul îți va deschide poarta, tu vei trece singură prin ea.
Și neguțătorul îi dădu un cufăr cu o piatră prețioasă albastră. În el se afla o zână din porțelan. Fetița zâmbi și prinse și ea culori minunate.
După ce fiecare om deschise câte un cufăr, neguțătorul merse spre ieșirea din satul ce era acum atât de minunat. Dar înainte să plece bătrânul, fetița îl opri și îi zise:
– Ne-ai făcut atâta bine și nu se cade sa nu știm cine ești, să știm cui să-i fim atât de recunoscători.
Neguțătorul zâmbi larg și rosti:
– Neguțătorul de zâmbete.
Dacă ți-a plăcut povestea, GĂSEȘTE TU ce învățăminte putem afla din ea!