14 aprilie 2020 - admin
Maia în țara Știetot – Autor: prof. Lucreția Ostafi, Școala Gimnazială ”Nicolae Iorga” Sibiu
Trăia demult, într-un oraș îndepărtat, o fetiță pe nume Maia. Era tare frumușică, dar mai ales isteață și deșteaptă. Știa la vârsta ei o mulțime de lucruri care încă le erau necunoscute altor copii mai mari decât ea. Părinții ei erau tare mândri de calitățile fiicei lor. Era exact așa cum și-ar fi dorit ei să fie. Aveau ei însă o nemulțumire legată de micuța lor și anume: era tare curioasă. Cât era ziua de lungă îi tachina cu întrebări dintre cele mai năstrușnice: de ce plouă, de unde vin norii, când va crește mare, care va fi profesia ei, cum poate ajunge o zână renumită și alte sute, ba chiar mii de întrebări asemenea. Astfel că, părinții ei sătui și obosiți de atâtea întrebări care, evident, cereau răspunsuri, au decis să se mute cu toții în țara Știetot. Auziseră ei că acolo, toți cei care ajung, vor avea liniște pentru că vor avea parte de știință fără a mai pune întrebări și s-au gândit că locul acela ar trebui să fie ideal pentru micuța Maia. Și astfel au pornit la drum.
Au mers zile nesfârșite și odată ajunși acolo, s-au întâlnit cu fel și fel de oameni care nu conteneau să-și arate bunăvoința față de noii veniți. Le-au oferit caise și plăcinte cu mărar, ca de bun venit, numai că Maiei nu-i plăceau nici caisele, nici mărarul, așa că nu a fost deloc încântată de primire. Le-au pregătit o casă frumoasă și spațioasă, cu o grădină plină de tei, care tocmai înfloriseră și așteptau cu nerăbdare să citească bucuria pe chipul părinților Maiei, numai că aceștia erau alergici la polen și nu s-au putut bucura de efortul localnicilor. Tatăl și-ar fi dorit un loc pentru cățel, numai că nimeni nu se gândise la așa ceva, iar bietul Bruno aștepta cu botul pe labe să-l întrebe și pe el cineva de sănătate. Ce nu știa el, era că în acea țară nimeni nu întreba nimic, pentru că se presupunea că totul se știe. De aceea se și numea țara Știetot. Mai mult, întrebările erau interzise prin lege, pedeapsa pentru cei care îndrăzneau să nu respecte legea era de a fi expulzați.
Maia înțelesese această regulă, dar nu înțelegea de ce trebuie să respecte o astfel de lege și mai ales, de ce trebuiseră să plece din țara ei minunată? Numai că, pentru a afla răspunsul, trebuia să pună măcar o întrebare părinților ei, ori asta, în țara Știetot, era cu desăvârșire interzis.
Zilele treceau și Maia devenea tot mai tristă și mai abătută. Părinții ei înțelegeau că se întâmplă ceva cu fiica lor, dar nu o puteau întreba ce. Era interzis. Tot ce puteau face era să o mângâie pe creștet blând, compătimitor. Înțelegeau că Maia nu mai era copilul vesel, isteț, deștept și foarte curios. Vedeau că fiica lor avea nevoie să știe, să afle lucruri noi, dar nu știau ce o interesează. Au început să-i aducă fel și fel de cărți, unele mai interesante ca altele și pe unele Maia chiar le citea cu plăcere, numai că apoi, din nou se întrista și rămânea așa mult timp.
Într-o zi, mama ei s-a aplecat spre urechea soțului și l-a întrebat: ,,Ce facem? Uite ce tristă este Maia! Nu a mai învățat nimic de când suntem aici, deși se spune că este țara Știetot”. Nici nu a apucat bine să întrebe, că a și sunat cineva la ușă. Erau cei care păzeau ca legea să fie respectată. Erau într-adevăr în țara Știetot și țara aceasta funcționa după niște mecanisme pe care ei nu le-au înțeles. Nici nu aveau cum, având în vedere că nu aveau voie să pună întrebări.
Vă imaginați, dragi copii, ce a urmat?
Cum era de la sine înțeles, micuța Maia, părinții ei și cățelul Bruno au fost alungați din țara Știetot. Ca să fie siguri că părăsesc acele meleaguri, organele de lege i-au escortat până la frontiera cu statul Nuvreausăștiu. Tranzitând această țară în drumul lor spre casă, cei patru au putut vedea cât de aride sunt câmpurile necunoașterii, cât de prăpăstioși sunt munții neștiinței și cât de secate sunt apele nepăsării. Nu conteneau să se mire de ceea ce întâlneau în cale și, mai mult, îi uimea indiferența oamenilor din acele locuri.
În cele din urmă, istoviți și triști din cauza experiențelor prin care au trecut, au intrat în țara lor natală. Acesta a fost un motiv de nemărginită bucurie. Se întorceau la vechea lor căsuță unde și Bruno avea un loc al lui, la cărțile și jucăriile lor, la rutina zilnică și la tot ceea ce, până nu demult, îi făcuse atât de fericiți. Micuța Maia fremăta la gândul revederii vechilor prieteni, la gândul că va putea afla toate câte s-au întâmplat pe acele meleaguri în absența lor, la bucuria pe care urma să o experimenteze, ca răspuns la nevoia ei de a cunoaște și de a pune întrebări. Pentru că, iată, au înțeles cu toții, că doar curiozitatea ne poate ajuta să știm și să învățăm lucruri, că doar întrebând și obținând răspunsuri vom putea să ne dezvoltăm cunoașterea.
După toată acea experiență, părinții Maiei se simțeau fericiți să ofere sau să caute răspunsuri la întrebări, atunci când acestea le erau lor înșile necunoscute. Au realizat astfel cât de fericiți sunt ei cu viața pe care o duc și cât de importante sunt întrebările pentru a cunoaște.
Și…desigur, au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.