19 aprilie 2020 - admin
Felix, motanul fermecat – Autor: prof. Viorica Dimitriu, Școala Gimnazială nr. 7, Mediaș, jud. Sibiu
Stătea tolănit sub copac, la soare, încremenit ca o statuie. Frunzele se mișcau ușor în adierea vântului și aruncau umbre mișcătoare în blana lui vărgată, ca a unui tigru redus la dimensiuni minuscule. Uneori mai mișca scurt și nervos mustățile, sub impresia vreunui vis, probabil. Îl priveam puțin frustrată, căci mi-aș fi dorit tare mult să nu doarmă în miezul zilei, tocmai când aveam mai mare nevoie de el. E vacanță, Felix și toate prietenele mele sunt plecate. Nu am cu cine să-mi petrec timpul și tu dormi, nu-ți pasă că sunt singură și plictisită.
Nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să-mi continui lectura începută de dimineață. Trag cu greu după mine șezlongul întins de mama la soare și, după multe poticneli, reușesc să îl aduc sub copac, aproape de Felix. Răsuflu ușurată și mă întind, cu cartea în mână, pe șezlongul încălzit de razele soarelui. Felix mijește ochii, scoate un mieunat slab, un fel de ciripit care mă amuză teribil. Apoi adoarme din nou. Uf! Nimic nu te scoate din lumea viselor tale pisicești! îmi spun dezamăgită și deschid cartea. De obicei, când citesc, sunt atât de acaparată, încât mă rup complet de lumea din jurul meu. Astăzi s-a întâmplat însă ceva, nu reușesc să rămân conectată la lumea imaginară a cărții. Poate pentru că ieri am terminat de citit o carte care m-a vrăjit pur și simplu și mi-e greu să intru în altă poveste. Mi se întâmplă uneori. Și totuși, acolo se povestește despre o fetiță de 12 ani, de aceeași vârstă cu mine, ar trebui să fie interesant să-i aflu povestea. Unde am rămas? Ah, iată! „Ada s-a așezat pe marginea bazinului și își plimbă degetele ușor, ca într-o mângâiere, pe deasupra apei. Delfinul Leo și-a făcut îndată apariția, executând un dans elegant prin tot bazinul. Se opri apoi lângă Ada. I se vedea doar capul răsărind din apă, ca dintr-o altă lume, plină de mister. Zâmbea întocmai ca un om și scotea sunete entuziaste, expresia unei bucurii necenzurate. Ada râdea și ea din toată inima și îi tot repeta că i-a fost atât de dor de el, atât de dor, atât de dor!… Dar nu articula niciun cuvânt, îi spunea tot ce simte într-un limbaj fără semne, neconvențional, un limbaj pe care sufletele lor îl înțelegeau ca și când ar fi fost interconectate și ar fi vibrat la toate trăirile lor.”
Mă opresc intrigată. Cum adică? Își vorbesc fără cuvinte, într-un limbaj al sufletului? Asta da invenție! Cum or fi descoperit că pot face asta? Mă uit la Felix, care doarme dus în continuare, fără să aibă habar de frământările mele. Oare el înțelege ce-i spun și știe ce simt? Zâmbesc încântată la gândul că ar fi posibil. Îmi vine brusc în minte imaginea ochilor lui verzi, luminoși, expresivi. Îmi amintesc deodată cum expresia lor părea plină de compasiune când am plâns iarna trecută din cauza bunicii, care era bolnavă. Mi s-a cuibărit în brațe și m-a privit intens cu multă, multă înțelegere. Sau cum a alergat vesel în jurul meu săptămâna trecută văzându-mă sărind în sus de bucurie când am primit cadoul de ziua mea. Să fie posibil? Felix mă înțelege și poate trăi aceleași stări? Mă gândesc iar la expresia ochilor lui. Mă simt ciudat, parcă aș fi pe cale să fac o mare descoperire. În orice caz, ceva pare pe cale să se întâmple.
Privesc cerul foarte albastru și trag aer în piept. E un aer înmiresmat de florile verii. Mă cuprinde o stare de liniște și cerul devine tot mai albastru, nefiresc de albastru. La un moment dat, doi ochi verzi, luminoși, expresivi mă privesc din înalt și-mi vorbesc:
-Am auzit că m-ai chemat. Ce vrei să facem azi? Te simți singură fără prietenele tale, știu.
-Doamne, Felix, ai înțeles, în sfârșit! Ard de nerăbdare să mă plimb prin parc, dar nu m-aș duce singură, nu are niciun farmec. Trebuie să am cu cine să vorbesc, cu cine să schimb impresii…
-Hm! Întotdeauna mi-a plăcut să explorez. Nu m-ai luat niciodată în parc. Ar fi grozav să mă plimb și eu pe acolo! Sunt sigur că sunt multe de văzut. Ce zici, mi-aș putea face și ceva prieteni noi? Mă simt cam singur. Pe strada noastră aproape că nu am cu cine să-mi petrec timpul. Noroc cu motanul Ron și cu pisica Missie, din vecini. Dar îi lasă destul de rar pe afară.
-Bietul de tine! Nu m-am gândit niciodată că ai putea suferi de singurătate! Iartă-mă, cred că am fost cam egoistă, nu mi-am pus niciodată problema că ai avea nevoie și de altceva în afară de mâncare bună și de drăgălelile mele!
-Drăgălelile astea înseamnă mult pentru mine…Târrrr, fârrr, târrrr… și torsul lui devenea din ce în ce mai sonor și cumva…din ce în ce mai aproape?…
Îmi simt brațele vibrând. Ce se întâmplă oare? Deschid ochii. Cerul este de un albastru tulbure, cețos… Brațele continuă să-mi vibreze. Târrr…fârrrr, târrrr… Toarce Felix? Îmi cobor privirea încă încețoșată de somn spre brațe. Felix toarce plin de mulțumire ghemuit în brațele mele. Mă privește întâi cu ochii mijiți, parcă ar fi două linii verzi, îngroșate. Deschide apoi larg ochii aceia verzi, luminoși, expresivi…Când ai venit, Felix? Am visat?