1 aprilie 2020 - admin
Din jurnalul lui Casy… un copil special – Autor: prof. consilier școlar Corina Mihaela Stan, CJRAE Sibiu
Ca de obicei, azi am ajuns primul în clasă. Până la poartă vin cu microbuzul școlii. Drumul din curtea școlii spre clasa mea l-am învățat. Clasa este goală. Nu prea îmi plac spațiile goale…dar se aud pași. Prind curaj și mă duc spre banca mea. Imediat după mine apare în ușa clasei Anna, colega mea.
-Bună dimineața, Casy! îmi spune ea voioasă.
-Bună! răspund eu scurt. Salutul ei energic m-a cam surprins.
Mă așez în banca mea. Încep să vină colegii mei. Unul câte unul. Eu știu că la un moment dat va veni și ea, Învățătoarea mea.
Iat-o că intră cu repeziciune pe ușă, ca de obicei. Mie mi se pare că tot timpul e grăbită. Probabil are multe lucruri de făcut. Eu fac lucrurile mai încet, atent, pe rând. Colegii mei știu asta și de multe ori mă așteaptă când lucrăm în clasă sau un coleg se oferă să mă ajute. Azi, doamna are în mână o diplomă.
-Bună dimineața, dragi copii!
Copiii salută oarecum deodată. Asta nu prea îmi place; e tare zgomotos, parcă se agită totul în jurul meu. Dar mă liniștesc repede, pentru că ne așezăm imediat la locuri pe scaune.
-Am o veste bună pentru voi! Înainte să începem prima noastră oră de azi, vă rog dați-mi voie să o împărtășesc cu voi. Vă amintiți că la început de semestru unii dintre voi ați participat la un concurs de desene și compuneri. Ați fost încântați și ați scris compuneri foarte frumoase, ați făcut desene deosebite, pe care eu le-am trimis organizatorilor concursului. Azi am primit rezultatele. Și iată vestea bună! Premiul special al acestui concurs a fost acordat colegului vostru, Casy!
Când mi-am auzit numele, am văzut că ochii colegilor mei se întorc deodată spre mine. Asta m-a cam speriat. Ce nu făcusem bine? Ce se întâmplă? Ca întotdeauna, ochii mei au vrut să îi întâlnească pe cei ai Învățătoarei mele. Zâmbea. Se uita și ea la mine. Atunci am știut că se întâmplă ceva frumos, că totul este bine, că sunt în siguranță.
-Da, Casy! Premiul special este al tău. Compunerea ta a impresionat juriul concursului. I-a impresionat și pe colegii mei profesori. Le-am citit-o deja, în cancelarie. Felicitări!
Acum…nu prea știam ce trebuie să fac eu. Nu am mai câștigat vreodată ceva…Mă străduiam să îmi amintesc despre ce am scris în compunerea mea. Deodată, toți copiii au început să aplaude. Doamna aplauda și ea. Am început să aplaud și eu, căci eu deseori aplaud. Chiar prea mult. Asta îmi face plăcere și mă liniștește pentru că știu că e de bine pentru toți. De data asta m-am oprit odată cu ceilalți. Așa m-a învățat Învățătoarea mea.
-Copii, vreți să ascultați și voi compunerea lui Casy?
-DA! Au strigat toți colegii mei. Din nou, prea tare pentru mine…
-Bine. Voi citi și apoi fiecare veți face un desen pentru Casy, pentru compunerea lui minunată.
Și doamna începu să citească compunerea mea:
,, În grădina casei mele este un mușuroi. Când tunde tatăl meu iarba, mușuroiul îl cam încurcă. L-am rugat să nu îl strice. Mușuroiul este locul meu din grădină unde eu observ și învăț multe…”.
Doamna continua să citească. Eu mi-am amintit despre gândurile mele puse în acea compunere: despre ființele alea mici, furnicile, despre agitația lor neîntreruptă, despre fizica neștiută după care își clădesc labirinturile și mușuroiul ca un coif, despre cum fiecare furnică are propriul ei rol, despre cum se ajută una pe alta, despre cum reușesc să trăiască într-o lume de uriași și despre multe alte lucruri observate de mine. Despre furnici. Aș sta să le observ mult timp. Asta știu că îmi reușește. Unele lucruri mi se par dificile, uneori mă sperie, alteori mă fac să renunț. Dar am învățat de la furnicile mele ,,de studiu” că fiecare are de rezolvat uneori ceva ce pare prea mult, prea greu, prea repede.
Eu am învățat aproape totul cu pași mici, simpli, am avut lângă mine oameni cu suflet mare, răbdători, oameni care mă înțeleg și se străduiesc în fiecare zi să îmi explice și să înțeleg lumea asta mare și frumoasă!
Ce liniște e în clasa mea acum! Colegii ascultă compunerea mea și toți ochii fixează chipul Învățătoarei mele. Și eu! Este chipul care îmi face ziua frumoasă, care mă liniștește când îmi vine să aplaud zgomotos, este chipul care îmi amintește de mama și atunci știu că totul este bine!
Doamna încheie cu voce înceată compunerea mea. Copiii încă stau nemișcați. Doamna se ridică, vine spre mine și îmi dă diploma specială. Eu o iau, nesigur, gândindu-mă ce voi face acum cu ea. Mă uit spre doamna, îi văd chipul…și mă liniștesc. Sigur îmi va spune ea unde să o pun. Totul este bine!
Copiii aplaudă încântați:
-Bravo, Casy!!!!
Aplaud și eu. De data asta mai mult… căci acesta sunt eu, Casy! Un copil special.
.
Sugestii pentru discuții:
.
Ce crezi? Cum era Casy? Ce îl făcea special?
Tu ai printre colegii de școală pe cineva, așa, special? Ce face el special?
Are nevoie de voi, colegii lui? Cum îl ajutați la nevoie?
Dacă ți-a plăcut povestea, desenează lumea lui Casy, așa cum o vede el, specială. Bravo!