25 mai 2020 - admin
Țara Piticilor Nepricepuți – Autor: profesor consilier școlar Camelia Albu, CJRAE Sibiu
Undeva, în mijlocul pădurii, se afla un loc micuț, în care trăiau niște ființe asemeni oamenilor, dar atît de mici, încât, la adăpostul frunzelor, cu greu se puteau observa. Își construiseră acolo case și trebăluiau întruna. Doar că, spre deosebire de alți pitici, aceștia erau foarte nepricepuți. Casele lor abia rezistau două-trei zile, era de-ajuns o suflare de vânt sau o scurtă ploaie ca să le dărâme. Cu tot ce încercau să meșterească se întâmpla la fel. Grădinile nu dădeau roade pentru că, fie le udau prea mult, fie uitau să le ude. Iar când voiau să scoată buruienile… de cele mai multe ori scoteau plantele pe care le semănaseră. Puțina recoltă pe care o strângeau, o foloseau, desigur, la gătit. Numai că, așa cum bănuiți, nu se pricepeau nici la asta și adeseori mâncarea era arsă, ori nu avea niciun gust.
În această țară piticii își primeau numele după nepriceperea lor. De pildă, Uitucul era un pitic tânăr, care mergea mereu de colo-colo, fără să țină minte încotro pornise și cu ce treabă. În plimbările lui pierdea câteodată drumul înapoi. Avea noroc că locuia într-o țară atât de mică și, oriunde ar fi mers, se întâlnea cu vreun cunoscut pe care să-l întrebe unde îi era casa. Alături locuia piticul Strică-Tot. Căsuța acestuia se strica cel mai des, la fel ca toate lucrurile pe care punea mâna. Încurcărețul era cel mai nepriceput la măsurători, încurca stănga cu dreapta, încurca numerele, iar cuvintele scrise de el aveau mereu alt înțeles, pentru că încurca și literele. Până și Mai-Marele piticilor (un fel de rege) avea un nume de nepriceput: Împiedicatul – pentru că se împiedica des în papucii săi mari și în hainele prea lungi.
Într-una din zile, Uitucul plecă de-acasă, ca de obicei, cu vreo treabă de care uită îndată. Merse mult, era obosit și ar fi vrut să se întoarcă. Dar cum? Tocmai atunci apăru în calea lui Încurcărețul.
-Îmi arăți, te rog, prietene, unde e casa mea?
-Casa ta… trebuie să fie … nouă frunze la dreapta! răspunse Încurcărețul, arătând cinci degete, iar cu cealată mână indică spre stânga. Haide, vin și eu într-acolo, merg la grădină. să culeg boabele de mei.
O luaseră, desigur, într-o direcție greșită și, de data aceasta, nu se mai întâlniră cu nimeni care să îi descurce. Se îndepărtaseră mult de partea locuită a țării și nu aveau nicio idee cum să se întoarcă. Se înnorase și se pregătea de ploaie, așa că cei doi pitici căutară repede adăpost în scorbura unui copac. Era întuneric acolo… dar sunetul care se auzea îi sperie și mai mult. Semăna cu un mârâit, deloc prietenos. Rămaseră nemișcați, abia respirând.
-Cine mă deranjează? întrebă o voce răgușită.
-Noi… ne-am rătăcit, șopti cu teamă Încurcărețul.
În fața lor apăru un pitic bătrân, foarte bătrân, a cărui barbă albă ajungea până la pământ. În palmă ținea, pe post de felinar, un licurici. Cei doi prieteni erau uimiți, dar și mai ciudat li se păru când bătrânul pitic își spuse numele: Înțeleptul.
-Cum, adică, Înțeleptul? Care e ne-priceperea ta? întrebă Uitucul nedumerit.
-Sunt multe lucruri la care nu mă pricep, răspunse Înțeleptul zâmbind. Mă lovesc mereu peste degete atunci când încerc să repar ceva. Mai am și o vioară, moștenită de la bunicul meu, dar nu mă pricep deloc să cânt la ea. Se pare că mârâitul viorii mele v-a cam speriat când ați intrat aici.
Se amuzară cu toții și povestiră îndelung. Bătrânul pitic era de multă vreme retras în scorbura sa și nu știa nimic despre necazurile din Tara Nepricepuților. Se miră și el de numele celor doi vizitatori.
–Uitucul? Încurcărețul? … Dar care sunt priceperile voastre?
–Priceperile?… Nu știu… cred că le-am încurcat, răspunse Încurcărețul.
-Cred că… le-am uitat, adăugă Uitucul.
Atunci Înțeleptul scoase din buzunarul hainei o oglindă mică, în care puteai privi o altă lume. Erau tot ei, doar că Uitucul se numea Pictorul, iar Încurcărețul se numea Prietenosul. Îl zăriră și pe Strică-Tot, al cărui nume era Grădinarul. (La grădinărit se pricepea foarte bine și nu mai strica nimic.) Toți aveau numele după priceperile lor, așa că era foarte ușor să afli cine știe să facă pâine gustoasă, cine se pricepe la construit case, cine la măsurat și socotit. Chiar și Mai-Marele piticilor, Împiedicatul, se numea Croitorul. Era tot rege, dar se pricepea mai bine decât oricine la croit. Făcuse chiar o școală pentru toți piticii care doreau să învețe croitoria, astfel încât nimeni nu se mai împiedica în haine.
-Duceți globul acesta Mai-Marelui vostru, le spuse Înțeleptul.
Recunoscători, cei doi prieteni mulțumiră bătrânului pitic și plecară. Pe drum observară că Uitucul nu mai era chiar atât de uituc – în mintea sa apăreau imagini clare, întocmai ca într-o pictură care înfățișa, pas cu pas, drumul spre casă. Iar Încurcărețul se dovedi a fi un foarte bun prieten, încurajându-l de fiecare dată.
Privind în mica oglindă, regele piticilor se lumină la față. Știa ce era de făcut. În scurt timp toți piticii aveau nume după priceperile lor. Își construiră case trainice, și cultivară grădini roditoare. Acum locuiau în ȚARA PITICILOR PRICEPUȚI.
Sugestii de activități:
- Desenează personajele preferate sau o scenă din poveste.
- Dacă ai fi un pitic din Tara Piticilor Nepricepuți, ce nume ți s-ar potrivi? Dar celor din familia ta?
- Descoperă care sunt priceperile tale și alege-ți un nume potrivit cu acestea. Ajută și alți oameni (din familie sau dintre prieteni) să își găsească nume după priceperile lor.