19 mai 2020 - admin
Blanco cel pufos – Autor : Antonia-Maria Birk, clasa a II-a E, Școala Gimnazială „N. Iorga“, Sibiu
„A fost odată ca niciodată…”, așa cum încep toate poveștile și basmele frumoase, tot așa voi începe și eu povestea mea, poveste care de fapt este o zi adevărată și de neuitat din viața mea: „A fost odată ca niciodată, dacă nu ar fi, nu s-ar mai povesti…o zi caldă de primăvară, când razele soarelui străluceau cu mare veselie, iar fluturașii prindeau viață și zburdau prin florile multicolore de curând înflorite, iar trei fetițe se jucau afară, în spatele locuinței, împreună cu mămicile lor; fetița cea mare se numea Maria și avea nouă ani, fetița mijlocie se numea Veronica și avea șapte ani, iar cea mică se numea Kristina și avea șase ani.
Și, jucându-se frumos afară o multitudine de jocuri de echipă, așa cum obișnuiau în fiecare după-masă să facă, precum „Rațele și vânătorii”, „Omul Negru”, „Prinselea pe înghețatea”, „Țările”, „Podul de piatră” și multe altele, fetița cea mică, Kristina, a fugit după un fluturaș să-l prindă, îndepărtându-se un pic de grupul cel zgomotos de strigăte de bucurie și râsete; dintr-o dată, văzu un lup mare și alb care se îndrepta înspre ea. A fugit repede la mama ei, fiindu-i foarte frică și spunându-i cu lacrimi în ochi:
– Mamă, mamă, în spatele tufișului este un lup maaare! Mi-e teamă de lupi! Mă mănâncă!!!
Mama o luă în brațe pe Kristina și încercă să o liniștească, ștergându-i lacrimile de pe obraji.
– Haide, să mergem împreună să vedem ce se petrece acolo, spuse mama hotărâtă să descopere misterul.
Kristina nu voia sub nicio formă să meargă să revadă acel lup, drept pentru care s-a urcat repede în cel mai apropiat copac și a hotărât să stea acolo până pleacă lupul cel alb. Plecând înspre locul cu pricina, au dat peste un câine alb și pufos, care dădea fericit din coadă și se bucura să vadă atâția oameni în preajma lui. Mama a început să râdă, mergând înspre copacul în care era cocoțată Kristina și îi spuse cu voce blândă și senină:
– Stai liniștită, fetița mamei, acesta este un câine mare, care într-adevăr arată ca un lup, dar nu este; să știi că în oraș nu vei vedea niciodată vreun lup, deoarece aceștia sunt animale sălbatice care trăiesc în păduri, acolo unde nu sunt oameni.
Câinele avea o blană albă ca zăpada și pufoasă ca norii de pe cer, doi ochi negrii ca de cărbune, patru labe puternice, dar prietenoase cu copiii, avea peste un metru înălțime, iar în două labe ajungea până la aproape doi metri. Arăta a fi un câine îngrijit și curat, spălat și periat, însă nu avea nicio zgardă la gât, nici cu numele, sau vreun număr de telefon.
Maria și Veronica au început să-l mângâie pe câinele-lup și s-au împrietenit foarte repede. Au hotărât să-i pună numele Puffy. Kristina a hotărât în sfârșit să se dea jos din copac, căci și-a dorit să pună și ea mâna pe câinele jucăuș, devenind astfel prieteni buni și încurajându-se să nu-i mai fie frică de câini.
După mai bine de două ore de joacă și bucurie imensă alături de noul lor prieten, Puffy, apăru de după colț un domn elegant și frumos îmbrăcat, care își căuta câinele pierdut. Era destul de disperat și supărat totodată că nu-l mai găsea. Pe fața lui se putea citi dezamăgirea că nu-și va mai vedea niciodată „copilul“ lui. Mare fu bucuria când și-a revăzut câinele, jucându-se atât de frumos cu copiii din cartier!
Copiii și-au luat rămas bun de la câine și sperau să-l mai revadă în ziua următoare. Au salutat câinele cu voce tare, în cor, cu toții: ,,- Pa, Puffy, te iubim! Sperăm să te mai revedem și mâine!” Stăpânul , auzind ce au zis copiii, spuse:
– Pe câine nu îl cheamă Puffy, îl cheamă Blanco, pentru că este tot alb, iar „blanc“înseamnă alb în limba franceză; iar dacă-l strigați Blanco, el este dresat să vă dea laba dreaptă să dați noroc, în semn de salut. Și, să știți copii, că acest câine este de origine siberiană și este un câine-lup Husky, este foarte jucăuș, ascultător și cuminte, așa cum sunteți și voi, sau cum ar trebui să fiți, dragi copii! Nu vă face niciun rău, ci vrea să se joace cu voi. Întotdeauna să considerați că cel mai bun prieten al omului este câinele!
Seara se lăsă încet peste oraș și copiii, împreună cu mamele lor, s-au dus fiecare acasă pentru a se pregăti de somn. Kristina era bucuroasă că i-a trecut în sfârșit teama de câini, teamă pe care a avut-o de când a fost bebe.
– A fost o zi minunată, pe care sper să nu o uit vreodată, mami, spuse Maria, plină de încântare!
– Și mie mi-a plăcut mult, mami – spuse Kristina- și de astăzi voi privi cu prietenie un câine, sau un lup!și începusesă toate trei să râdă în hohote.
Mă bucur, îngerașii mamei! Sper că azi ați învățat că: un prieten adevărat este un suflet care te iubește, când tu uiți să te iubești pe tine!
De atunci, cele trei fetițe, cu inima plină de bucurie, îl vizitează în fiecare zi pe prietenul lor bun, câinele Blanco!
Morala: O vorbă înțeleaptă afirma că: „Lumea ar fi un loc mai bun, dacă toți oamenii ar iubi necondiționat, așa cum o fac câinii.“ Adică, întotdeauna te poți baza pe un câine, mai ales la nevoie! Așa să facem și noi oamenii, între noi, pentru ca să fie pace și liniște pe Pământ!